Dorinţe

Tot timpul am avut multe. Şi tot timpul am încercat să le îndeplinesc, într-un mod sau altul. Pe lângă obstacolele existente, am avut tot timpul tendinţa să nu văd ceea ce este evident, ceea ce ma inconjoara, şi ceea ce nu este adevarăt.

Apropo, nu am mai scris de foarte mult timp, nu cred că se datorează lipsei de inspiraţie, ci probabil faptului că nu am mai avut timp. Şi de vreo 5 luni încoa am fost doborâtă de o fericire inexplicabilă, mă rog..aparent inexplicabilă. Şi probabil pentru că toate gândurile, şi faptele mele au fost concentrate într-o singură direcţie, cea corectă, sper, am fost oarecum incapacitată să mai scriu ceva care să ma revolte, cu adevărat! Dar totuşi simţeam că imi lipseşte oarecum o părticică din eul meu, şi am hotărât totuşi să revin
Mi-a fost, într-o anumită măsură, destul de greu să mai scriu despre lucruri mărunte, insignifiante, atâtă timp cât ego-ul meu, si fericirea mea erau, şi bănuiesc că sunt la un nivel destul de înalt. Şi asta se datorează unui anumit…eveniment care a apărut pe neaşteptate în viaţa mea, şi care până acum m-a menţinut pe culmile fericirii!

Lăsând toate aceste detalii la o parte, tot timpul am avut o predilecţie pentru mintea umană, şi tot ceea ce ţine de ea. În majoritatea cazurilor, am dorit să acord acea notă de încredere tuturor persoanelor din jurul meu, nu din naivitate, nu, pur şi simplu din dorinţa de a cunoşte acel cineva mai bine, şi de a afla totuşi dacă acea notă de încredere, era cu adevărat potrivită pentru respectiva situaţie. De multe ori s-a întâmplat ca persoanele din jurul meu să ma surprindă, prin bine, dar şi prin rău. Şi cum inevitabilul face, ocazional apar persoane in vieţiile noastre, care pe lângă simple aparenţe, constituie un şir de surprize. Pacifică de fel nu am acordat atenţie circumstanţelor, dar de bună credinţă meditarea m-a făcut să ajung la concluzia ca oricine ar fi meritat o a doua sanşa…bine, şi aia, meritată. Totuşi nu credeam, sau…nu ştiam că într-un colectiv este posibilă adunarea a nenumărate sentimente, frustrări, indignări şi neînţelegeri. Că nu toţi oamenii sunt compatabili între ei, se ştie, dar că folosesc ura ca mijloc pentru scopurile lor, mi se pare josnic! În orice caz nu mi-a plăcut să dau niciodată importanţă lucrurilor cu adevărat neimportante. Conştientă am fost, şi sunt, că respectul pe care l-am oferit nu l-am mai primit în schimb. Şi nu e vorba doar de respect. Am oferit o multitudine de sentimente care în zi de azi nu au fost apreciate, sau…nu s-a simţit prezenţa lor. A trăi în ingoranţă nu pare cea mai buna soluţie, dar este de efect pe termen îndelungat. Mă indignă şi revoltă situaţia actuală. Persoane care nu conştientizează nici măcar cum sunt ele defapt, se cred în măsura de a judeca, critica cei din jur. Repugnant pentru o societate aşa-zis bine educată, repugnant că pănă şi animalele se respectă mai mult în comparaţie cu respectul pe care noi îl oferim semenilor noştri. Repugnantă cantitatea de prostie, de mândrie, de convingere, pe lucruri inexistente, în fapt. Oare are rost să critic eu o societate care se crede perfectă şi care în ‘corecta’ ei opinie nu greşeşte? atâta timp cât ei vor fura în continuare, vor minţi în continuare, şi atâta timp cât majoritatea celor perfecţi sunt cei mai imperfecţi vor susţine legea lor în continuare? Legea junglei probabil. Nu vă respectaţi, dar vreţi respect în schimb! Şi nu vorbesc de politicieni! Vorbesc de fiecare om în parte care critică o atitudine sau o situaţie care ei nu ar fi în stare sa o realizeze nici măcar în parte. Poate mai multă cultură ar fi de folos. Sau măcar umanism. Învăţaţi de la câini, ei rămân devotaţi o viaţă întreagă celor care i-au alimentat! Şi eu vorbesc doar de respect…
Cultură, într-o societate care se crede, dar care nu realizează, e practic inexistentă. De ce să cer eu de la cine nu poate să-mi dea?

Strada iluziilor

Alegerea unui drum, un drum pe care de mult timp îl aveai în plan şi pe care îl aşteptai s-a dovedit a fi pentru tine o încercare, încă una, a vieţii. Ai crezut că toate visele tale se adună într-un gând aglomerat de speranţe. Ai uitat să te gândeşti la faptul că floarea numită vis, ca să supravieţuiască are nevoie de apă aşa cum tu ai nevoie de realizări. Ai uitat să crezi în gândurile tale veridice, şi te-ai axat pe fantasme. Te-ai lăsat indus de amăgiri şi ai lăsat la o parte concretizările. Te-ai amăgit, până când ai fost incapabil să mai mergi inainte, de focalizat ce erai în a săpa un drum necunoscut ţie şi plin de mistere. Ai crezut că dacă un altul a putut, vei putea şi tu. Ai uitat să-ţi aminteşti că intre tine şi el erau multe diferenţe. Nu ai renunţat până nu ai ajuns şi tu la concluzia că amăgirile tale erau superioare dorinţelor tale. Şi uita aşa, ai demolat temeliile viselor construite de tine, pentru că te-ai aruncat într-o lupta pentru care nu aveai armele necesare. Dar ai riscat, pentru că eul tău interior ţi-a şoptit că erai capabil. Tu, orbit de putere, l-ai crezut, neştiind că el poate fi înşelător. Aşa a şi fost, tu în sfârşit ai înţeles, şi ai regretat momentul în care ai fi putut alege cu precauţie. Dar era prea târziu, pentru a regreta un fapt de mult consumat. Nici propriile regrete nu mai aveau valoare, de orbitoare ce era atitudinea ta. Ai rămas fără vise, fără speranţe şi fără realizări. Ţi-a rămas dorinţa pierdută a unei reuşite, asta însă, nu îţi va proporţiona fericirea pe care ai avut-o cândva, şi pe care ai dat-o la o parte, pentru că ai refuzat să crezi că erai incapabil…

Gânduri pierdute

Am trăit suficient de mult încât să diferenţiez binele de rău. Am trecut prin destule, încât să-mi dau seama atunci când greşesc. Am avut experienţe care m-au învăţat câte ceva. Am avut atitudini şi gânduri care nu mi se potriveau mie. Am crezut de atâtea ori într-un ceva în care nu credea nimeni. Am crezut până la capăt, am luptat şi am pierdut. Atunci am încetat să mai cred şi am încetat să mai lupt. I-am declarat război inimii, şi nu am mai lăsat-o să-şi spună ofurile aşa de tare încât să le aud, şi să ţin cont de ele. Până atunci, viaţa mă învăţase că orice mică dorinţă, merită un mare efort. Mă învăţase că a lupta, e semn de curaj, şi a crede, e semn de speranţă. Curaj am avut, şi învăluită în speranţă am pornit într-o luptă care eram convisă că o voi câştiga. Am pierdut-o…nu din lipsă de încercări, ci din pricina unor evenimente neaşteptate. Sau mai bine spus, din pricina unor schimbări pe care nu le aşezasem în planul iniţial. Eh, ele au fost principalele culpate, şi fără voia mea, mi-au distrus toate visele. Vise în care credeam cu toată fiinţa mea, şi care îmi ofereau cheia spre fericire. Cheia mea nu s-a potrivit, căci uşa a rămas închisă. Eu am renunţat să o mai deschid. Acum au rămas doar gândurile unei încercări eşuate, unei încercări de a gasi fericirea în locul greşit…A trebuit să pierd atunci, ca să câştig acum. Să caştig o multitudine de lucruri mărunte care compun o experienţă vastă şi o împlinire parţială. Nu a meritat efortul, eram cinică dacă spuneam asta. A meritat experienţa, şi au meritat amintirile. Frumoasele amintiri care şi acum îmi proporţionează o fericire pasageră şi fiori caracteristici. Acum totul aparţine trecutului…un trecut care în sfarşit, a trecut!

Pe lângă iubire…ce a fost, şi ce nu mai este

Etichete

existenţă, fapte, iubire, sentimente, trecut

Pe langă, sau aproape de ea. Faptul că iubim, ne induce pe căi greşite, care adeseori nu sunt caracteristice personalităţii noastre. Facem şi gândim paralel conştiinţei noastre. Nu suntem capabili să ne exploatăm toate cunoştiinţele şi experienţele acumulate şi ne lăsăm conduşi de ceva, de altceva… Ceva mai presus de gândire şi de raţiune, ceva ce te impiedică să lupţi şi îţi blochează şi paralizează gândurile în aşa fel încât să crezi că te simţi bine, senzaţie pasageră, de altfel, deoarece la un moment dat, apare realitatea, dura realitate, care îţi readuce picioarele pe pământ. Faptul că suntem într-o continuă învăţare poate fi o alinare, dar nu o soluţie. Cateodată nu înţeleg de ce iubim, dacă nimic nu e etern, de ce iubim, ca apoi să rămânem doar cu amintiri…şi compătimirea celorlalţi. Treabă complicată, pentru un cuvânt aşa simplu, hă? Dacă stau şi mă gândesc mai bine, noi avem tendinţa de a da vina pe factorii externi, pe destin, pe viaţă. Dar de câte ori dăm vina pe noi? Nu dăm vina pe noi, pentru că încă nu am învăţat cum să iubim şi să gândim în acelaşi timp, şi nici nu cred că vom învăţa vreodata how to do it… Nu ne stă în putinţă, şi atât.
Dacă am reuşi să primim măcar jumătate din ceea ce oferim, ar fi fost bine, ar fi fost perfect. Dar cum nimic nu e perfect, ceea ce spun eu e inexistent. E doar o roată care se tot învârte, şi nu se opreşte. E ca şi cu oul şi cu găina. Nimeni nu ştie, toată lumea speculează. Dar şi iubirea, ca orice în viaţă, trece, dar nu se uită. Se stochează în memorie. Se auto-instalează acolo şi încă o dată suntem incapabili să controlăm aşa evenimente. Faptul că trece, e relativ, nu ştiu dacă trece vreodată cu adevărat. Poate doar îşi pierde din intensitate, atunci când raţiunea câştigă o bătălie…Doar o bătălie, că războiul e dominat de inimă, şi ea vai fi mereu învigătoarea supremă. Nu ştiu, as zice că exista mai multe teorii, cert este că în momentul în care raţiunea învinge, dincolo de suferinţa ulterioară, apare şi senzaţia de bine, de auto-înţelegere şi de realizare. Realizare pe plan personal, când zic persoanal mă refer la capacitatea noastră de a jongla situaţiile proprii. Fie cum o fii, e încurajatoare senzaţia de a merge mai departe, dincolo de o necesitate, este un fapt, un fapt normal care îşi urmează un curs. Nu cred că există senzaţie mai gratificantă decât aceea care ne învăluie când reuşim să urmăm cursul vieţii şi când în sfarşit suntem capabili să întelegem atitudinile noastre trecute. De asemenea, încă o senzaţie gratificantă este aceea când ştim că noi am fost în stare să depăşim momentul, iar cealaltă persoană caută în disperare amintirea vechilor clipe, uneori recurgând la fapte umilitoare. Dar… roata se întoarce în aşa fel încât cel ce suferă, ulterior, devine cel indiferent. Şi indiferenţa va rămâne mult timp de acum încolo… Specific, că generalitatea cuvintelor mele a fost folosită pentru a exprima detalii reale, ascunse printre rânduri…De la general, la particular, only two feet…and a hearbeat…

Dănuţ, Mădălina şi OTV-ul

M-au disperaaat. Da, m-au exasperat. M-am săturat de mediatizarea făcută fără rost. Bun, a fost sinucidere. O fi având motivele ei. Dar de ce mama naibii Diaconescu face rating pe treaba asta? E un bun subiect cu siguranţă. Dar nu era cazul să dezgroape morţii de acum 4 ani când a murit Şerban Georgescu. L-a iubit. Mult. Super. Şi eu am iubit. Vreau să spun de pe acuma că nu îi judec atitudinea din simplul motiv pentru că nu o cunoşteam, nu îi cunoşteam motivele şi nu îmi place să vorbesc in necunoştiintă de cauză. Sunt revoltată pentru că nenea Dănuţ face un taifun într-un pahar cu apă (expresie tradiţional portugheză). Face tărăboi, specific lui, de altfel. Vrea o nouă Elodia şi o nouă Diana Maloş. Românul intră în scandal, că asta îl pasionează. El face rating, face bani. Românul ramâne cu WC în curte şi Dănuţ cu LV-ul. Superr. E om deştept, doar. Oamenii cu o cultură generală dezvoltată şi o poziţie socială ridicată, gen Eniko Georgescu, Roxana Popescu (tanti aia nebună şi comică) i se alătură OTV-ului ademeniţi şi provocaţi de scandal. Diaconescu citeşte sms-uri şi face sondaje. No-name-uri şi babe nebune vin la OTV. Rating-ul creşte. Apare o nouă polemică, apar bani mulţi. Se sinucide Mădălina şi Dănuţ ajunge preşedinte. Se mai sinucid vreo doi prin ţară cu acelaşi insecticid şi cu siguranţă nu e Dănuţ al nostru vinovatul. Că doar, nici nu i-a divulgat numele (pură ironie pentru necunoscători). Mai vine câte-un pitic jurnalist de investigaţie ( nu am nimic cu omul, că e deştept ), mai atrage şi el o olecuţică de rating. Tanti Mărioara îşi face cruce la icoana de lângă soba de teracotă care vara este folosită ca uscător de rufe. Mărioarei nu-i vine să creada şi din ”puuu doamne maica domnului nenorocire” nu mai scoate OTV-ul. Dănuţel mănâncă caviar şi noi slănină cu ceapă. Dănuţel face sondaje, noi săpăm cartofi. Dănuţel citeşte sms-uri, noi facem integrame pe budă si apoi le folosim ca atare. Dănuţel face polemică, noi ne scărpinăm de tânţari. Dănuţel al nostru e barosaaaan deştept (pu, nu fi deochi) şi face money cu găleata… Noi încă nu am învăţat cum să o folosim în scopuri remunerabile şi o să mai ducem mult îngrăşământ (varianta soft) cu ea. Şi România merge bineeee frate. SENZAŢIONAL!

Back in the town

Scuzaţi-mi l’absence, dar am fost plecată şi implicit imposibilitată să mai postez câte ceva nou. Acum cu energiile toate încărcate sunt pregătită să vă  mai povestesc încă una alta Back in business.

Azi…

Stau de jumătate de oră şi mă gândesc ce să scriu, pentru ca m-am săturat de banalităţi. Azi vreau altceva. Şi cum vreau altceva şi ceva diferit, voi lăsa cuvintele să curgă…Că doar spontaneitatea uneori e mai interesantă, nu? Azi vreau schimbări… vreau să o iau pe drumul cel mai lung, să-mi cumpăr o floare de la tanti de pe colţ, să-mi prind părul şi să las vântul să adie. Să nu mă mai duc la aceeaşi terasă, şi aceeaşi prieteni, să nu mai beau aceeaşi băutură şi să nu mai folosesc aceeaşi scrumieră. Să nu mai trec prin aceleaşi locuri şi să nu mai traversez aceeaşi trecere de pietoni. Să nu mai fug de ţinganca din spatele blocului care mă blestemă de fiecare data când îi spun să lase cerşitu’ şi să îmbrăţişeze munca. Să mă abţin când îmi vine să iau de coadă pisica vecinei care îşi face tot timpul nevoile pe preş. Să nu mai fiu nevoită să spun că nu, chiar dacă în interiorul meu nu ştiu cum să spun mai repede că da. Vreau măcar pentru o zi să las rutina. Citind asta, ai impresia că eu în fiecare zi fac acelaşi lucru banal (hey, mai sus ziceam că nu-mi plac banalităţile) şi am acelaşi ritual. Ei bine, chiar aici vroiam să ajung. Cu siguranţă nu în fiecare zi mă intâlnesc cu ţiganca şi nu în fiecare zi simt nevoia să altoiesc pisica vecinei. Dar eu fac o analiză în mare. De câte ori in viaţă suntem nevoiţi să facem aceleaşi lucruri? De câte ori nu avem impresia că suntem doborâţi de rutina şi de obişnuinţă? Şi de câte ori nu am vrea să evadăm, să plecăm pe o insulie pustie unde să înfulecăm toata viaţa şi să dormim?Implicit, să uităm de griji. Da’oare nu poţi să uiţi de griji şi fără o insula pustie, fără mâncarea excesivă şi fără sedentarism? Ei bine, se cam poate (uau). Schimbările majore se întâmplă datorită acelora minore. Te-ai gândit că luând o decizie banală ca traversatul unei străzi îţi poate schimba viaţa? Ei da, spui tu, ăsta e destin. Nu e, ştii de ce? Destinul este format din deciziile tale, alegerile tale si tu ai control asupra lui. E ca şi cum ai cădea în canal. Cu siguranţă că vei da vina pe destin, şi pe ‘aşa a fost să fie‘. Vezi Doamne, cum să fi fost neantenţia ta inculpata? Nouă ne place să dăm vina pe toţi, orice şi oricine. Aşa suntem noi. Incapabili să judecăm procesul logic al unei întâmplări. X a fost de vină, ba nu, Y a fost de vină! Şi unde vreau să ajung? Vreau să ajung la procesele minore, si atitudinile comune din viaţa ta care alcătuie, fie vrei, fie nu, destinul tău. Dar, am cam deviat subiectul iniţial. Gândeşte-te asupra unor schimbări minore, aceastea da, vor conduce la ceva major. Uite eu, i-am dat deja 1 leu ţigăncii din spatele blocului. Şi mi-am promis mie că nu mă mai gândesc să altoiesc pisica vecinei. I-am şi cumpărat biscuiţi. Şi ce crezi? Îmi merge mai bine.

Hello world!

O,da . Se pare ca am aterizat şi eu pe aici, pe meleagurile blog-urilor, împartăşirilor şi amintirilor. Curios, nu?! Da, mai ales din partea mea. Welcome to my world.